Îți mulțumesc că ai citit până aici și sper că am reușit să îți ofer câteva clipe de relaxare, măcar din punct de vedere vizual!

Traseul prin pădure se termină pe pârtia de lângă cabană, iar peisajul ce ți se arată este minunat.

Rucsacul pe care îl port tot timpul în spate când plec pe poteci de munte este echipat mai bine decât toată echipa de producție a lui Bear Grylls la un loc. Cuțit de bushcraft, Opinel, amnar, cremene, pelerină de ploaie, geacă termorezistentă, spray pentru autoapărare, termos, cană de metal, lanternă, fluier, etc.,dar cel mai important, aparatul de fotografiat pe care îl țin mai tot timpul la gât. În cazul în care mă atacă un urs să îi pot face o fotografie.

M-am trezit puțin la realitate atunci când am trecut pe lângă o scorbură, dar am făcut o fotografie și mi-am văzut mai departe de drum.

Cosmin Gheorghe

Când am intrat în pădure pe traseul marcat către cabana Gârbova m-am simțit de parcă aș fi fost într-un basm. Totul în jur era alb. O frumusețe! Ningea atât de des că la doi pași mai încolo abia dacă mai vedeai copacii. Când și când o pală de vânt încovoia crengile de-ai fi zis că-și frâng brațele ca niște nebune. Câteodată, se mai ivea câte o fâșie de lumină care-ți dezvăluia o clipă vârfurile copacilor și trosniturile crengilor încetau, dar peste o clipă ningea iar de parcă mergeam pe sub un tun de zăpadă. Glasul crengilor înghețate se auzea din nou. Uitasem de faptul că m-am încumetat să fac acel traseu pentru prima dată sau de faptul că în urmă cu vreo oră când mă aflam la baza pârtiei un jandarm mi-a spus să am grijă că mai încolo este o ursoaică care își mai face apariția din când în când. Eram pur și simplu fermecat de frumusețea din jur.

Cu cât urcam mai mult cu atât peisajul devenea mai frumos. Și uite așa, încercând să descopăr frumosul din jurul meu am tot urcat fără să mai țin cont de faptul că mă îndepărtam și mai mult de civilizație. Cinste prietenilor mei care s-au pus la mintea mea și m-au însoțit mai bine de 12 km pe jos în acea zi, dar cred că a meritat din plin. Natura ne-a recompensat peste măsură. Cred că în iarna din 2012 am mai văzut atât de multă zăpadă la un loc.

Țin minte că aveam vreo 6-7 ani când mă bucuram din plin de una dintre cele mai frumoase ierni pe care le prinsesem până atunci. Asta se întâmpla prin 97'-98'. Era ziua de Crăciun și îmi pusesem în plan ca de data asta să-l prind pe Moș Crăciun când vine cu cadourile. Bătrânul ăsta reușise să mă fenteze în fiecare an. Ba intra pe horn, ba pe gaura cheii, iar uneori intra liniștit pe ușă profitând de faptul că dormeam buștean. Dar de data asta problema era ca și rezolvată. M-am dus la mama și la tata care erau prin bucătărie și le-am spus să fie tot timpul cu ochii pe ușa de la intrare, mai ales pe gaura cheii și pe ușa de la sobă ca nu cumva să intre Moșul fără să observe. Acum că principalele căi de acces în casă erau sub supraveghere sigură, m-am îmbrăcat și am ieșit afară să caut un loc bun de stat la pândă de unde să pot avea vizibilitate către drum, dar și către grădină. Tataie, care era deja afară, m-a văzut și m-a întrebat:

   - Unde te duci, măi tătăiță?

   - Vreau să găsesc un loc bun de unde să pot vedea și drumul, dar și grădina ca să îl pot vedea pe Moș Crăciun când vine!

   - Păi moșul nu vine niciodată pe drum măi Pițurcă (așa mă mai alinta el), altfel l-ar vedea toată lumea. El vine pe câmp cu sania și intră prin grădină fără să îl vadă nimeni!

   - Atunci hai cu mine prin grădină să îl așteptăm acolo!

Am pornit amândoi pe o potecuță făcută de el prin zăpadă la primele ore ale dimineții. În spatele casei este numai viță de vie. Cât vezi cu ochii. Doar stau la Valea Călugarească sau Patria Vinului, cum i se mai spune, iar în ziua aceea era atât de multă zăpadă încât puteam vedea orice mișcă pe rândurile de vie, iar pe drum chiar nu avea cum să vină. Era logic ce spunea tataie. L-ar fi văzut toată lumea. Din punct de vedere strategic eram poziționat perfect, dar Moșul să apară, pace. Am stat acolo cu tataie vreme bună povestind despre Moș Crăciun și despre modurile lui ciudate de a intra în case. Chiar nu puteam înțelege cum de reușea să se strecoare pe coș cu burta aia mare a lui. De gaura cheii nici nu mai vorbesc.

  - Hai, că a venit Moșul! Este în casă! Vino repede! O aud pe mama strigând la mine din curte.

Pentru o clipă am rămas blocat. Pe unde a venit? Unde e sania? Renii? Doar nu o fi intrat cu sania până în casă. La cât muncise mama să facă curat, l-ar fi dat afară cu una, cu două. Am rupt-o la fugă către casă lăsându-l pe tataie în urmă. Am intrat în casă transpirat și gâfâind de mama focului. Era doar mama. Tata nu mai era. În schimb, pe un scaun lângă soba de teracotă era Moșul! Avea un fes negru în cap, o barbă ca de vată, o bundă de lână în spate și un baston care semăna cu bastonul străbunicului meu pe care îl păstram într-o cămară ca amintire. Nu era el îmbrăcat chiar așa cum apărea pe la televizor, dar cu siguranță el era. Probabil hainele alea roșii le păstra doar pentru emisiunile tv. În sfârșit, reușisem!

Moșul mi-a spus că e obosit și înghețat și cât stă el acolo lăngă sobă să se odihnească, mă roagă să îi spun o poezie. I-am spus o poezie, însă în minte aveam ceva mult mai important să îi spun.

   - Moșule, acum vreau să te rog ceva!

   - Spune!

   - Te rog, să nu îi dai nici un cadou lui tati pentru că a supărat-o pe mami!

Nu știu ce i s-o fi părut atât de amuzant că a început să râdă. Mama, în loc să mă susțină și să spună „Da, Moșule, așa este!”, râdea și ea. Bravo, Cosmine! Ai zis că faci și tu o treabă și ai ajuns de râsul lui Moș Crăciun. În fine. Nu mai știu dacă tata a mai primit ceva sau nu de la Moșul atunci, dar eu am primit tot ce îi cerusem cu ceva timp mai înainte printr-o scrisoare. Îmi răspundea mereu la scrisorile pe care i le lăsam sub brad. Avea același scris ca mama, dar pe mine nu mă păcălea. Știam că el era cel care îmi răspundea.

Amintirea asta mi-a venit în minte zilele trecute, imediat ce am început să urc pe pârtia din Predeal.