De ce avem nevoie de o semnătură celebră ca să ne placă o imagine?
Am fost de curând la o expoziție de fotografie în capitală și, în timp ce priveam o lucrare expusă pe un perete, aud pe cineva din spate spunându-mi: „Mie inițial nu mi-a plăcut atât de mult fotografia aceasta, dar apoi am văzut că e semnată de maestrul...”. Mi-a spus asta ca și cum, după ce a văzut de cine a fost realizată fotografia, i-a plăcut mai mult. E și de râs, dar și de plâns în același timp.
De ce atunci când un om se oprește în fața unei fotografii, privirea îi coboară instinctiv spre plăcuța descriptivă? Pentru că are nevoie de o validare. Dacă numele îi este cunoscut, brusc fotografia capătă greutate. O compoziție mediocră devine „o lucrare excepțională” doar pentru că poartă semnătura unui fotograf cunoscut. În schimb, dacă numele este anonim, privitorul trece mai departe, ratând poate o fotografie cu adevărat excepțională. Obiceiul acesta este și mai accentuat în social media, acolo unde, de multe ori, o fotografie este percepută cu adevărat bună doar pentru că autorul are zeci de mii de urmăritori. Am ajuns să apreciem eticheta în detrimentul imaginii și asta pentru că trăim într-o epocă în care valoarea pare a fi dictată de algoritmi și măsurată în volumul de atenție. Eu o consider o capcană periculoasă.
După atâția ani de fotografiat zi de zi, îmi pot da seama foarte ușor dacă o fotografie este cu adevărat bună sau nu. Nu am nevoie de o validare. Instagramul este plin de fotografii excepționale care îmi apar în feed zilnic, iar de multe ori dau click pe profilul autorului și văd o comunitate de 300 de oameni. 300 de urmăritori pentru o imagine care ar merita să fie expusă pe simezele celor mai mari muzee de artă contemporană. De aceea, le spun mereu oamenilor să nu se lase descurajați de numărul mic de aprecieri pe care îl obțin la o postare. Lipsa faimei nu anulează greutatea unei fotografii, la fel cum miile de aprecieri nu pot transforma o imagine care nu transmite nimic într-o operă de artă. Faima este adesea rezultatul unui marketing bun, al networking-ului sau al contextului. Arta, în schimb, este rezultatul unei educații vizuale bune și al unei alinieri rare între ochi, minte și inimă, cum a spus cândva Henri Cartier-Bresson.
O fotografie excepțională este excepțională prin ea însăși, independent de cel care a apăsat pe declanșator. Ea are propria sa valoare.
De ce ne comportăm așa? Pentru că ne lipsește încrederea în propriul nostru simț artistic. Este mult mai confortabil să lași un curator, un critic sau un număr de urmăritori să îți spună ce este „bun”. Aici intervine necesitatea vitală a educației vizuale despre care tot vorbesc pe unde am ocazia.
Educația vizuală nu înseamnă neapărat să memorezi reguli de compoziție sau să fii expert în setări. Asta e mecanică. Educația vizuală adevărată înseamnă să îți cultivi sensibilitatea. Înseamnă să te oprești în fața unei imagini și să te întrebi cu onestitate: Îmi transmite ceva această imagine? Îmi provoacă o emoție, o amintire, o stare de neliniște sau de pace? A avea educație vizuală înseamnă să ai libertatea și curajul de a decide singur ce are valoare pentru tine și ce nu. Când ne antrenăm ochiul să vadă dincolo de aparențe, ne eliberăm de nevoia validării. Începem să descoperim povești în locuri neașteptate. Începem să respectăm fotografia ca limbaj universal, nu ca pe un concurs de popularitate.
Data viitoare când privești o fotografie, acoperă mental numele autorului. Lasă imaginea să îți vorbească direct și privește-o mai mult decât o faci în mod obișnuit. S-ar putea să descoperi că cele mai profunde povești vizuale vin adesea de la artiști mai puțin cunoscuți.
Cosmin Gheorghe
Instagram